" />" />" />" />" />" />

LOGOPEDIE

ADRESA

 ALEEA COLOANA INFINITULUI  NR 10

SECTOR 6 BUC.

Telefoane de contact

fix-telekom: 0213657493

BETTY ANGHEL: 0762672394 - telekom

0734639550 - vodafone 
CRISTIAN ANGHEL: 
0766288708 - telekom
0747855766 - orange

LUNI-VINERI 8.30-17.30

Recent Videos

129 views - 0 comments
121 views - 0 comments
125 views - 0 comments

filmări/informații gratuite.

recomandări

  Gemeni – hipotiroidism congenital,

(marturia unei mame) 

Povestea noastra ca familie a inceput in  ziua in care am aflat ca vom fi parinti. Ne-am bucurat foarte mult la aflarea vestii, dar bucuria ne-a fost si mai mare cand, la scurt timp, am aflat ca vom avea gemeni.

  Sarcina a decurs fara probleme, normal, mult mai bine decat ne-am asteptat, avand in vedere ca era vorba despre o sarcina cu un anumit risc. Ecografiile si analizele erau perfecte. Absolut nimic nu anunta ceea ce avea sa ne astepte mai tarziu.

Am nascut pe 7 februarie 2009 doi baietii minunati, care ne-au umplut zi de zi sufletele de bucurie. Nu ne-am despartit nici o zi de atunci, indreptandu-ne toata atentia si tot efortul asupra lor.Insa in scurt timp, problemele au inceput sa apara, una cate una. La inceput nu aveau putere sa suga, sa se hraneasca, fiind alimentati uneori prin gavaj. Aveau un comportament usor atipic, dormeau mai mult si erau mai putini energici. Era clar că ceva este in neregulă, dar nici macar medicul neonatolog nu era in stare sa explice de ce si ce se intampla de fapt.

La 1 luna si 23  de zile, toate intrebarile noastre de pana atunci au primit un răspuns: hipotiroidism congenital. Cauza? A ramas neclara si acum cert este ca, odata ce a fost introdus tratamentul de substitutie cu hormoni tiroidieni, copiii au inceput sa-si schimbe comportamentul. Au inceput sa suga singuri la san, sa manance mai mult, sa cresasca in greutate si in inaltime, asa cum nu au facut-o pana atunci. Lucrurile pareu sa intre  intr-o oarecare normalitate, insa aceasta era doar inceputul.

Au urmat o multime de vizite la medic pentru analize de sange periodice, ecografi transfontanelare, investigații neurologice, electroencefalograme, ecografii tiroidiene, ecografii cardiace și altele.

In ciuda faptului ca erau sub sub supraveghere medicala, pe masura ce timpul trecea se observau o serie de intarzieri in dezvoltarea psihomotorie. Traseul a fost următorul: si-au tinut căpsorul pe la 6 luni, au stat in sezut pe la 9-10 luni, au mers de-a busilea la 1 an si 2 luni, iar in picioare au mers fara sprijin in jurul varstei de 2 ani.

Pana la 3 ani nu au spus nici un cuvant. Aveau un limbaj nonverbal prin care noi comunicam destul de bine.

Vazand cum stau lucrurile, dupa un timp ne-am apucat serios de recuperarea fizica si psihica a copiilor, prin sedinte intense de kinetoterapie si de terapie ocupationala, pe care le facem si in prezent. Insa rezultatele nu s-au lasat asteptate, tot efortul nostru fiind rasplatit de progresele vizibile ale copiilor.

La 3 ani spuneau doar „mama” si „baba” („tata” – in limba turca) si atunci ne-am dat seama ca nu mai aveam ce astepta, asa ca am inceput cautarea unui logoped cu exeperienta, care sa vina in intampinarea nevoilor copiilor. Si am gasit. Totul s-a intamplat prin intermediul internetului si am avut norocul sa gasesc un cabinet de logopedie chiar la noi in sector. Am descoperit aici doi terapeuti cu suflet, cu daruire, cu experienta si cu multa dragoste de copii. Incetul cu incetul au aparut si rezultatele, iar intr-un an copiii nostri au fost in stare sa-si comunice nevoile, si-au imbunatatit vocabularul, chiar daca nu pronunta bine toate cuvintele (inca mai lucram la asta), au inceput sa comunice in adevaratul sens al cuvantului. Mai intai in propozitii scurte, apoi timid, in propoziti dezvoltate.

Acum, la 4 ani si 5 luni, am reusit sa-i inscriem la gradinita. Bineinteles ca mai avem multe de facut, dar avandu-i alaturi pe sotii Anghel – Betty si Cristi, suntem convinsi ca vom iesi la liman si ca vom avea puterea sa depasim toate obstacolele care stau in calea recuperarii copiilor nostri.

Mama gemenilor,

M. si I.
iulie 2013 

 

 

Buna,

meu este ADO, si de curand am implinit 7 ani. Si am sa va spun ca cel mai fumos lucru este sa ai prieteni. Povestea mea incepe asa: la varsta de 7 luni mi s-a pus diagnosticul de Langdon Down, dar sunt un luptator si voi trece peste orice obstacol in viata.

         Cu ajutorul parintilor, rudelor, prietenilor si al unor doctori si logopezi dedicati meseriei sunt un copil normal care merge la gradinita si are multi prieteni de joaca.

         Azi am sa va povestesc despre Cristi si Betty prietenii mei de doi ani.

         Cand i-am cunoscut nu stiam multe lucruri si chiar credeam ca nu am sa le pot face niciodata, dar niciodata sa nu spui niciodata.

         Asa ca, lucrand impreuna cu ei am invatat sa vorbesc si daca vreau comunic si in propozitii simple, stiu sa fac multimi, sa numar pana la 10, stiu culorile, iar cel mai frumos lucru este ca m-au invatat sa fac puzzle, jocurile care imi plac cel mai mult.

         Ei sunt prietenii mei si sunt foarte bucuros de cate ori merg la logopedie si chiar daca ii mai supar din cand in cand, vreu sa le spun ca ii iubesc si ma bucur ca i-am cunoscut.

         Sunt mii si mii de cuvinte frumoase pe care cu siguranta ca le merita, eu din pacate inca nu le stiu pe toate, dar nu este prea tarziu.

         Astfel ii recomand cu caldura, pe cei doi prieteni ai mei mai mari, oricauri copil sau oricarui parinte.

 

Ma numesc C. A. si am un baietel de 6 ani, B., care a fost diagnosticat cu hipoacuzie neurosenzoriala bilaterala si pana la varsta de 4 anisori am locuit in Italia unde a fost diagnosticat, protezat si a urmat si orele de logopedie de la varsta de un an si doua luni. In vara anului 2008 am hotarat sa ne reintoarcem in Romania si a trebuit sa cautam un logoped, asa ca am cautat pe internet si am gasit pe doamna Anghel Elisabeta Elena, sau doamna Betty si pe sotul dansei domnul Anghel Cristian (sau domnul Cristi), de care eu am fost foarte multumita pentru ca Bogdi s-a adaptat foarte repede si intr-un timp foarte scurt se vedeau deja progresele baietelului. Dupa doi ani de cand mergem la terapie, baietelul nu mai are probleme foarte mari de vorbire, asa ca la 6 ani si  9 luni am inceput si  clasa I, la o scoala normala. Noi, familia Coman le multumim si le vom fi recunoscatori pentru ceea ce au facut pentru baietulul nostru  si ii recomandam din tot sufletul pe doamna Betty si pe domnul Cristi, in primul rand pentru ca le place ceea ce fac, pentru ca iubesc copiii, dar si pentru modul in care stiu sa se faca iubiti de copiii cu care lucreaza. 

                                                                                                           C.A., 17 septembrie 2010

 

... Într-o frumoasă dimineaţă de vară, s-a născut fiica noastră ADINA MARIA. Totul a fost frumos şi bucuria evenimentului a cuprins întreaga familie. Dar, spre seară, bucuria noastră s-a transformat în tristeţe. Medicii ne-au informat că fetiţa avea grave probleme de sănătate. De atunci, totul s-a schimbat pentru toţi şi după o perioadă petrecută în spital am venit acasă.

După un timp, a urmat prima intervenţie şi am căpătat speranţe, că totul va reveni la normal, dar nimic nu a fost aşa. Timpul trecea, iar recuperarea întârzia să apară (atât fizic, dar şi mental). Mai târziu, după a doua intervenţie, parcă ceva s-a schimbat şi am început să facem kinetoterapie şi să căutăm un logoped bun pentru fetiţă. Am întrebat mai mulţi părinţi şi aşa am întâlnit doi logopezi, care nu au fost nici pe placul nostru dar mai ales al ADINEI.

Într-un târziu, am aflat de domnul şi doamna Anghel (BETTY ŞI CRISTI). Am sunat, ne-am întâlnit şi atunci ne-am spus că am găsit persoanele potrivite profesional pentru îndrumarea logopedică a fiicei noastre. ADINA  i-a îndrăgit foarte repede şi uşor, uşor rezultatele au început să apară. La început singurul cuvânt spus era „MAMA”, iar acum, după aproape doi ani de logopedie, face puzzle din multe piese, ştie alfabetul, vorbeşte în propoziţii şi chiar scrie destul de frumos. Este mai comunicativă, se comportă bine şi printre alţi copii. Ştie să se facă înţeleasă şi de alte persoane care până acum nu reuşeau să o înţeleagă. Toate aceste lucruri minunate se datorează numai acestor oameni minunaţi, care şi-au pus amprenta în evoluţia copilului nostru. Sunt doi oameni calzi, care ştiu cum să urnească un copil, ştiu când să se impună în faţa copiilor şi când cu dragoste să depăşească momentele tensionate. Pentru acestea, le mulţumim sincer şi nu ezităm să îi recomandăm şi altor părinţi care au probleme asemănătoare.

 FAM. FLOREA

 

... Numele meu este Maria si sunt  mama a doua  fetite gemene Ana-Maria si Stefania. Au venit pe lume in vara anului 2002, iar eu ma uitam cu uimire la acele doua “mogaldete rozalii” care erau pline de viata. Nu-mi venea sa cred ce minune poate sa faca Bunul Dumnezeu si ca acele fetite superbe sunt ale mele.

 La inceput nu am observat nimic alarmant, era doi copii veseli si nazdravani, cresteau frumos, fara probleme speciale de sanatate.

Ingrijorarea mea a aparut, incepand cu 3 ani si jumatate, cand vedeam pe strada, in parc copii de aceeasi varsta care vorbeau, poate mai stalcit, dar vorbeau. Ele vorbeau intr-un limbaj aparte compus din semne si sunete.

Multi medici mi-au spus ca trebuie sa mai astept ca inca sunt mici, ca poate ele fac parte din categoria copiilor care vorbesc mai greu. Am tot asteptat sa se intample minunea, iar in anul 2006 le-am inscris la gradinita. S-au adaptat mai greu dar am reusit.

Problema mea mare a ramas in continuare “ limbajul”. Am vorbit cu toata lumea, am facut diverse evaluari psihologice dar nimeni nu-mi spunea de ce nu vorbesc. Aveam un diagnostic sec: “intarziere severa de limbaj si intarziere cognitiva”.

Am tot citi si cautat pe net, nopti integi,  sa  ma lamuresc de ce nu vorbesc. Nu puteam sa stau pasiva sa astept ceva care vedeam clar ca nu se intampla. Imi dadeam seama ca trebuie sa fac ceva, sa le ajut dar nu stiam cum. La un moment dat, am tras concluzii ca poate au elemente de autism, din cauza faptului ca unele aspecte la capitolul limbaj se potriveau. Asa am aflat de medoda americana ABA si faptul ca aceasta terapie este destul de scumpa (pentru mine care aveam doi copii...). Cautand pe net despre aceasta terapie, am vazut un anunt in care cineva se oferea, gratuit, sa predea cursuri de ABA. Eram foarte fericita ca exista cineva cara face acest lucru. Asa ca nici nu am mai stat pe ganduri si m-am dus la cusuri. Din prezentarea doamne Anghel mi-am dat seama ca fetitele mele nu se incadreaza la aceasta boala; au probleme de limbaj, dar doar atat. Am fixat o intalnire, sa le cunoasca pe cele mici si sa le faca o evaluare.

Si asa, a inceput totul.

Chiar de la prima sedinta s-au adaptat fara probleme, nu au plans, chiar le placea sa merga, pentru ca domnul Cristi si doamna Bety aveau multe jucarii. Au avut o evolutie buna in timp, cu perioade de stagnare si consolidare a cunostintelor, dar totul au mers spre bine.

Acum suntem “mari” avem 8 ani si ne pregatim intens pentru scoala care va incepe in toamna (septembrie 2010). Am ales o scoala normala.  Mai sunt mici probleme, dar cu ajutorul Bunului Dumnezeu incercam sa le trecem si sa ne adaptam cu bine la scoala.

 Maria Matei, 28 iulie 2010

... In urma cu un an jumatate am cunoscut si noi aceasta echipa minunata - FAMILIA ANGHEL, mai bine zis baietelul meu care atunci avea 3 ani si 6 luni i-a intalnit pe cei ce i-au devenit prieteni si instructori, pe Beti si Cristi.
Pe atunci Darius, baietelul nostru diagnosticat cu Sindromul Down, incerca sa se faca inteles, sa-si exprime nevoile, dar din pacate numai noi, familia lui, reuseam sa-l intelegem.

Intamplarea sau poate nu, a facut ca la gradinita unde merge Darius sa intalnim o fetita draguta cu aceeasi problema. Am remarcat-o imediat si ne-am dat seama ca si ea se afla in acelasi stadiu ca si fiul nostru. Dar minunea s-a produs repede. Dupa trei saptamani a venit la mine si mi-a spus "eu - sunt- Alexandra- si am 4 ani". Cu ochii in lacrimi am imbratisat-o si am cerut parintilor ei informatiile de care aveam nevoie. Mi-au spus sa ma duc cu inima deschisa pt ca voi intalni niste oameni minunati, oameni cu har.
Asa este, nu a exagerat cu nimic. Cum am intrat in acea incapere unde am intalnit fam. Anghel, Darius s-a simtit ca la el acasa, parca de o vesnicie ii cunostea, iar noi, parintii lui, am inteles ca acesti oameni il vor ajuta si pe baietelul nostru.
La inceput ne-au spus sa nu ne asteptam la miracole, ca o sa dureze poate si un an, poate mai mult pana cand i se va "dezlega limbuta". Apoi ca trebuie sa urmeze un program usor la inceput si ca abia mai tarziu, tot dupa un an, e posibil sa-i modifice programa, sa complice lucrurile.

Evident ca am fost putin nedumeriti, noi ne doream ca Darius sa vorbeasca mai repede si ne imaginam ca trebuie sa lucreze mai mult si mai complicat. Greseala! S-a lucrat treptat cu el, pe masura ce acumula un anumit bagaj de cunostinte se mai adauga "o caramida" si inca una si... SURPRIZA! Baietelul nostru in trei saptamani a invatat sa rosteasca o propozitie adevarata, apoi sa faca puzzle,apoi alte propozitii, apoi sa numere, apoi literele alfabetului, la sfarsitul anului ne-a cantat "Mos Craciun cu plete dalbe" - da, in felul lui, mai limbut, mai corect dar a reusit si era foarte fericit. Acum se pregateste sa scrie litere, picteaza si se straduieste sa faca origami si ce este poate cel mai important se face inteles de toata lumea.

Ceea ce vreau sa spun este faptul ca nu s-a promis marea cu sarea, ca au fost rezervati dar ca au muncit si s-au daruit in acelasi timp iar rezultatele sunt vizibile.
Cu siguranta sunt mult mai multe de spus despre familia Anghel, despre acesti pedagogi care mai inainte de toate ne-au demonstrat ca sunt oameni; sunt mult mai mult de spus despre progresele fiului nostru dar pana la urma vorbele multe sunt de prisos in acest sens.
Si eu ma alatur parintilor care recomanda aceasta echipa de specialisti si dati-mi voie sa le multumesc si pe aceasta cale pentru tot ceea ce au facut si fac pentru Darius - Va multumim din suflet!
                                                                               

                                                               Fam. Nimu

                                                            10.07.2008

       

      ... Mihai a inceput sa mearga la logoped din iunie 2008. Desi ne asteptam sa se adapteze greu spre surptinderea noastra s-a adaptat foarte bine inca de la prima sedinta. Progresele au inceput sa apara la cca. 2-3 luni de la prima sedinta, incepnad sa spuna cateva cuvinte. Cu timpul vocabularul s-a dezvoltat si, chirar daca nu cuprinde foarte multe cuvinte, acum intelege tot ce i se spune iar capacitatile cognitive s-au imbunatatit vizibil. A devenit foarte sociabil si drept urmare din august 2008 am zis sa incercam sa mearga si la gradinita unde iarasi s-a adaptat foarte bine.

                          Mihaela si Florin Stan, 28 mai 2009

 

In octombrie 2001 se nastea fiica noastra, ALEXANDRA, copil extrem de dorit si de asteptat.

Din nefericire la scurt timp dupa nastere am primit o veste cutremuratoare si anume ca fetita suferea de Sindrom Down. Nu stiam exact ce inseamna (ulterior am aflat ca este un dat si nu o boala, la fel cum am aflat ca exista boli si nu bolnavi, ca fiecare se manifesta in felul sau), desigur, am cautat sa aflam ce se va intampla mai departe cu copilul nostru. Pe atunci nu am reusit   mare lucru. Toti ne spuneau "sa vedem cum evolueaza", "vazand si facand"...etc. Am asteptat,  in fiecare zi asteptam o minune, asteptam sa vina un medic si sa ne spuna ca fetita e ok.

Asta nu s-a intamplat, timpul a trecut si iata-ne ajunsi la varsta de 2 ani si jumatate, si fetita nu vorbea. Am  fost pe la diferiti medici, chiar logopezi care ne spuneau ca este prematur sa ne facem griji. Noi ne speriam cand vedeam cum incerca Alexandra sa comunice cu noi, cum incerca sa se faca inteleasa si nu reusea.

Am hotarat sa incepem ore de logopedie dar nimic nu se lega.Timpul trecea si noi vedeam cum trece in defavoare ei. Avea deja 4 ani si nu se putea face inteleasa decat de noi.

Intr-o dimineata am hotarat cu sotul meu sa cautam pe internet, poate gasim profesori de logopedie, poate exista cineva care ne poate indruma intr-o anumita directie.

Dumnezeu ne-a aratat exact unde sa cautam si asa am cunoscut-o pe Bety, ca mai apoi sa-l cunoastem si pe sotul, Cristi. Ne tot spuneam ca astfel de oamnei nu ti-i poate scoate in cale decat Bunul Dumnezeu.

Sigur ca la inceput nu ne-au dat prea mari sperante lasand tot timpul parca loc de mai bine. Alexandra s-a imprietenit imediat cu ei amandoi, si desigur ca rezultatele nu au intarziat sa apara.

Incet, incet totul incepea sa capete contur, Alex incepea sa cunoasca din ce in ce mai multe, incepuse chiar sa pronunte cateva cuvinte mult mai devreme decat ne-am fi asteptat; stia sa spuna cum o cheama si cati ani are, putea recunoaste forme geometrice, culori, facea puzzle la inceput din 4 apoi din 8 piese etc.

Acum Alex recunoaste literele alfabetului si scrie mai bine decat ne asteptam.

Desi sunt extrem de tineri, au reusit prin competenta si profesionalism, sa se impuna in fata ei, dar si cu mult, mult suflet si multa dragoste fata de acest copil cu problemele ei.

Acum Alex are aproape 7 ani, in toamna va merge la scoala iar vocabularul ei a prins contur!

Bety si Cristi au reusit sa faca din Alexandra un alt copil, un copil care poate spune multe, care cunoaste multe, care stie sa faca diferente, care are pareri si pretentii pe care si le pote sustine si exprima, putand fi inteleasa de oricine nu numai de noi.

Putem spune ca Bety a fost "zina buna" care a dat aripi de inger copilului nostru!

Le multumim din suflet si ne dorim ca toti parintii cu copilasi cu probleme sa intalneasca astfel de oameni, iar parintilor care au deja copiii in grija acestei echipe minunate de profesionisti  sa fie siguri ca lucrurile vor merge din ce in ce mai bine.

 

Familia Calota,

24 iulie 2008

 

... Când îţi este greu să îţi exprimi până şi nevoile esenţiale, este imposibil să primeşti ceea ce ai nevoie. Ai vrea să mişti paharul cu apă din loc, să îl faci să vină la tine, sa nu fi nevoit să exprimi prea mult, de fapt să nu ţi se ceară prea mult. Dacă ai putea să faci asta, probabil toată lumea te-ar lăsa în pace şi nu te-ar mai chinui atât să spui măcar „apă”. Cam aşa vedeam eu situaţia fiului meu înainte de a începe terapia...

 ...Când am văzut că ceva este în neregulă, prima noastră vizita a fost la medicul de familie, care insista că bebelul meu nu avea nimic, era doar „puturos”. Apoi din medic în medic, mă îngrozeam pe zi ce trecea. Nimeni nu a ştiut să imi explice exact ce se întâmpla cu puiul meu. Însă primeam invariabil acelaşi sfat: „Trebuie să faci ceva”. Bun, dar ce?! Nimeni şi nimic nu imi oferea o solulţie.

Pe lângă faptul că nu vorbea, copilul meu se învârtea în cerc, urca şi cobora scările haotic, mormăia fără sens, la 3 ani şi jumătate încă avea scutece, nu se lasa tuns, privea pierdut roţile maşinilor cum se învârt, nu ne accepta lângă el pentru joacă, nu îi plăcea să coloreze, de desenat nici nu putea fi vorba, ar fi stat totuşi în compania adulţilor, dar nu a copiilor.

Am învăţat şi noi cum să ne comportăm cu el. Aici terapeutul nostru a fost un real suport pentru noi. Eu cel puţin aş fi vrut să fac totul în locul fiului meu, să îi fie lui mai uşor, fără să văd că, de fapt, asta îi face lui mai rău. ( ...din mărturiile unei mame... )

Orele de terapie s-au desfăşurat în baza unui program prestabilit care a fost comunicat şi explicat părinţilor pentru a putea înţelege mai uşor ce activităţi se desfăşurau la fiecare curs. Acest program cuprindea o serie de activităţi repetitive pe model “step by step”, fiecare activitate fiind exersată până când se obţinea rezultatul maxim, iar copilul o putea executa cu acurateţe şi fără ajutor.

În scurt timp, aprox. 6 săptămâni de lucru, au început să se observe şi primele rezultate. Copilul conştientizează că există o serie de reguli pe care trebuie să le respecte, devine mai ordonat şi încearcă să se exprime. La acest moment s-a încercat încadrarea în colectivitate, iar acest fapt a fost un real succes. Singurul incovenint al colectivităţii a fost imunitatea scăzaută a copilului, care a condus la retragerea acestuia din grădiniţă şi intensificarea terapiei logopedice astfel încât să se poată recupera pierderea pricinuită de lipsa colectivitatii. (...din mărturiile unei mame... )

Apreciere,

... Când îţi este greu să îţi exprimi până şi nevoile esenţiale, este imposibil să primeşti ceea ce ai nevoie. Ai vrea să mişti paharul cu apă din loc, să îl faci să vină la tine, sa nu fi nevoit să exprimi prea mult, de fapt să nu ţi se ceară prea mult. Dacă ai putea să faci asta, probabil toată lumea te-ar lăsa în pace şi nu te-ar mai chinui atât să spui măcar „apă”. Cam aşa vedeam eu situaţia fiului meu înainte de a veni la dna. Anghel.
Când am văzut că ceva este în neregulă, prima noastră vizita a fost la medicul de familie, care insista că bebelul meu nu avea nimic, era doar „puturos”. Apoi din medic în medic, mă îngrozeam pe zi ce trecea. Nimeni nu a ştiut să imi explice exact ce se întâmpla cu puiul meu. Însă primeam invariabil acelaşi sfat: „Trebuie să faci ceva”. Bun, dar ce?! Nimeni şi nimic nu imi oferea o solulţie.
Am început să citesc tone de materiale. Despre autism şi hipekinezie, despre retard mintal. Printre mulţimea de materiale citite, ABA mi-a atras atenţia. Mi se părea un program bun şi pentru Andrei al meu. Însă, atunci mi s-a părut puţin cam dur. Andrei este un copil sensibil. În acel moment el indica cu degetul sau dacă ceea ce voia nu era la vedere, trebuia să ghicesc ce vrea, altfel urma o criză de ţipete şi dat din picioare. Să nu îi fi dat până nu numeşte lucrul respectiv ar fi însemnat clar o criză, un lucru pe care eu făceam orice să evit. Cei din jurul meu numeau asta răsfăţ. Această duritate a programului chiar m-a speriat.
Pe lângă faptul că nu vorbea, Andrei se învârtea în cerc, urca şi cobora scările haotic, mormăia fără sens, la 3 ani şi jumătate încă avea scutece, nu se lasa tuns, privea pierdut roţile maşinilor cum se învârt, nu ne accepta lângă el pentru joacă, nu îi plăcea să coloreze, de desenat nici nu putea fi vorba, ar fi stat totuşi în compania adulţilor, dar nu a copiilor.
Apoi am mers să o vedem pe dna. Anghel. Aveam o mare speranţă în suflet. De la prima vizită mi-a fost clar că Andrei o place pe „Betty”. Aceea a fost doar o vizită de cunoaştere. Am discutat posibilităţi, schema de program. Speranţele mele timide de la început creşteau. Şi pe bună dreptate. Încet, încet Andrei a început să spună cuvinte.
Am învăţat şi noi cum să ne comportăm cu el. Aici dna. Anghel a fost un real suport pentru noi. Eu cel puţin aş fi vrut să fac totul în locul fiului meu, să îi fie lui mai uşor, fără să văd că, de fapt, asta îi face lui mai rau.
La scurt timp după ce a început terapia, Andrei a început să îşi exprime nevoile elementare, iniţial doar simple cuvinte pentru a le defini, apoi şi senzaţiile ce însoţesc diversele nevoi, încet-încet am scăpat de scutece, ne-am împrietenit cu oliţa, apoi am scăpat de biberonul cu lapte, l-am înlocuit cu un pet, apoi cu cana şi paharul şi toate astea în aproximativ trei luni.
Metoda nu mi s-a mai părut aşa dură, am trecut peste temerile de a-mi lăsa copilul cu o persoană străină, pentru că dna. Anghel mi-a inspirat încredere. Pentru noi, aceasta a fost cea mai bună alegere – atât pentru noi, ca părinţi, căci am văzut unde greşeam în atitudinea faţă de Andrei, cât şi pentru el, care astfel, ghidat de dna. Anghel a depăşit bariera care îl despărţea de lumea noastră. Zi după zi, vedeam transformarea lui Andrei, uimită, chiar dacă speram, tot nu imi venea să cred cât de repede progresa piul meu. Nu ştiu cum am fi fost noi astăzi dacă nu am fi mers la dna. Anghel să facem terapia împreună. Şi nici nu pot să mă gândesc la acest lucru.
La începutul terapiei, grădiniţa mi se părea chiar un vis îndepărtat, o vedeam undeva peste un an şi jumătate, doi atunci. Peste 5-6 luni deja, Andrei mergea la grădiniţă, un loc pe care îl iubeşte, unde are prieteni de vârsta lui.
În primul rând, consider că dna. Anghel este o persoană care iubeşte copiii şi meseria pe care şi-a ales-o. Este foarte conştiincioasă şi răbdătoare, profesionistă.
Însă rezultatele pe care le obţine vorbesc de la sine, pentru că Andrei nu este singurul copil cu care a lucrat. Un copil care astăzi îşi poate exprima toate nevoile, foloseşte singur toaleta, face alegeri – ştie clar ce vrea şi exprimă ce îi place şi ce nu, are păreri pertinente, clar a avut un suport formidabil la începutul terapiei, o susţinere reală şi o persoană competentă lângă el, şi noi la fel, pentru că dna. Anghel a muncit cu el, dar şi cu noi, pentru ca Andrei să fie ceea ce este astăzi – un copil independent. Şi probabil independenţa lui este cel mai frumos „mulţumesc” pe care îl putea spune Andrei, demonstrează că munca depusă de dna. Anghel nu a fost în zada... Când îţi este greu să îţi exprimi până şi nevoile esenţiale, este imposibil să primeşti ceea ce ai nevoie. Ai vrea să mişti paharul cu apă din loc, să îl faci să vină la tine, sa nu fi nevoit să exprimi prea mult, de fapt să nu ţi se ceară prea mult. Dacă ai putea să faci asta, probabil toată lumea te-ar lăsa în pace şi nu te-ar mai chinui atât să spui măcar „apă”. Cam aşa vedeam eu situaţia fiului meu înainte de a veni la dna. Anghel.
Când am văzut că ceva este în neregulă, prima noastră vizita a fost la medicul de familie, care insista că bebelul meu nu avea nimic, era doar „puturos”. Apoi din medic în medic, mă îngrozeam pe zi ce trecea. Nimeni nu a ştiut să imi explice exact ce se întâmpla cu puiul meu. Însă primeam invariabil acelaşi sfat: „Trebuie să faci ceva”. Bun, dar ce?! Nimeni şi nimic nu imi oferea o solulţie.
Am început să citesc tone de materiale. Despre autism şi hipekinezie, despre retard mintal. Printre mulţimea de materiale citite, ABA mi-a atras atenţia. Mi se părea un program bun şi pentru Andrei al meu. Însă, atunci mi s-a părut puţin cam dur. Andrei este un copil sensibil. În acel moment el indica cu degetul sau dacă ceea ce voia nu era la vedere, trebuia să ghicesc ce vrea, altfel urma o criză de ţipete şi dat din picioare. Să nu îi fi dat până nu numeşte lucrul respectiv ar fi însemnat clar o criză, un lucru pe care eu făceam orice să evit. Cei din jurul meu numeau asta răsfăţ. Această duritate a programului chiar m-a speriat.
Pe lângă faptul că nu vorbea, Andrei se învârtea în cerc, urca şi cobora scările haotic, mormăia fără sens, la 3 ani şi jumătate încă avea scutece, nu se lasa tuns, privea pierdut roţile maşinilor cum se învârt, nu ne accepta lângă el pentru joacă, nu îi plăcea să coloreze, de desenat nici nu putea fi vorba, ar fi stat totuşi în compania adulţilor, dar nu a copiilor.
Apoi am mers să o vedem pe dna. Anghel. Aveam o mare speranţă în suflet. De la prima vizită mi-a fost clar că Andrei o place pe „Betty”. Aceea a fost doar o vizită de cunoaştere. Am discutat posibilităţi, schema de program. Speranţele mele timide de la început creşteau. Şi pe bună dreptate. Încet, încet Andrei a început să spună cuvinte.
Am învăţat şi noi cum să ne comportăm cu el. Aici dna. Anghel a fost un real suport pentru noi. Eu cel puţin aş fi vrut să fac totul în locul fiului meu, să îi fie lui mai uşor, fără să văd că, de fapt, asta îi face lui mai rau.
La scurt timp după ce a început terapia, Andrei a început să îşi exprime nevoile elementare, iniţial doar simple cuvinte pentru a le defini, apoi şi senzaţiile ce însoţesc diversele nevoi, încet-încet am scăpat de scutece, ne-am împrietenit cu oliţa, apoi am scăpat de biberonul cu lapte, l-am înlocuit cu un pet, apoi cu cana şi paharul şi toate astea în aproximativ trei luni.
Metoda nu mi s-a mai părut aşa dură, am trecut peste temerile de a-mi lăsa copilul cu o persoană străină, pentru că dna. Anghel mi-a inspirat încredere. Pentru noi, aceasta a fost cea mai bună alegere – atât pentru noi, ca părinţi, căci am văzut unde greşeam în atitudinea faţă de Andrei, cât şi pentru el, care astfel, ghidat de dna. Anghel a depăşit bariera care îl despărţea de lumea noastră. Zi după zi, vedeam transformarea lui Andrei, uimită, chiar dacă speram, tot nu imi venea să cred cât de repede progresa piul meu. Nu ştiu cum am fi fost noi astăzi dacă nu am fi mers la dna. Anghel să facem terapia împreună. Şi nici nu pot să mă gândesc la acest lucru.
r.

Vatala Iulia

RECOMANDARE

Eu, Camelia Ciaky, în calitate de părinte a micuţei Cristina Ioana Ciaky în vârstă de 4 ani o recomand cu căldură pe D-na Elisabeta Elena Anghel pentru profesionalismul şi dăruirea cu care a reuşit să se apropie de sufletul copilui şi să colaboreze cu el.

În perioada 15 aprilie – 01 octombrie 2007 copilul a beneficiat de terapie logopedică şi de orientare psiho-pedagogică avand în vedere faptul că a fost diagnosticată cu întârziere de limbaj (posibilă componenţă genetică) şi un uşor hiperchimetism. La momentul începerii terapiei, copilul nu fusese încă integrat într-o colectivitate, deci nu putea cunoaşte regulile unei terapii, dar prin metode specifice, s-a reusit impunerea unui program astfel încât fiecare oră de terapie să fie însuşită pe deplin. Din punct de vedere al bagajului de cuvinte, la momentul începerii terapiei, acesta era foarte mic, practic câteva cuvinte (ex.: mama, apa, pa), comunicarea se realiza mai mult prin semne şi se dezvoltase şi un limbaj paralel.

Orele de terapie s-au desfăşurat în baza unui program prestabilit care a fost comunicat şi explicat părinţilor pentru a putea înţelege mai uşor ce activităţi se desfăşurau la fiecare curs. Acest program cuprindea o serie de activităţi repetitive pe model “step by step”, fiecare activitate fiind exersată până când se obţinea rezultatul maxim, iar copilul o putea executa cu acurateţe şi fără ajutor.

În scurt timp, aprox. 6 săptămâni de lucru, au început să se observe şi primele rezultate. Copilul conştientizează că există o serie de reguli pe care trebuie să le respecte, devine mai ordonat şi încearcă să se exprime. La acest moment s-a încercat încadrarea în colectivitate, iar acest fapt a fost un real succes. Singurul incovenint al colectivităţii a fost imunitatea scăzaută a copilului, care a condus la retragerea acestuia din grădiniţă şi intensificarea terapiei logopedice astfel încât să se poată recupera pierderea pricinuită de lipsa colectivitatii.

Intensificarea terapiei prin creşterea numărului de ore de lucru săptămânal dar şi a profesionalismului şi dăruirii cu care D-na Anghel a lucrat cu Cristina, a condus la obţinerea unui nou succes şi anume: posibilitatea redării sunetelor la comandă. Din acest moment pot spune că terapia şi-a atins primul scop, iar orele care au urmat au dezvoltat la maxim potenţialul ascuns al copilului. Practic, toate cunoştintele acumulate de-a lungul timpului au putut fi redate prin intermediul comunicării verbale dintr-o dată (exploziv), chiar dacă existau şi greseli de exprimare. Dacă până acum comunicarea se realiza, fie prin semne, fie foarte “telegraphic”, liniştea fiindu-i caracteristică, din acest moment curiozitatea a determinat o agitaţie continuă, copilul devenind ca un burete absorbant de informatii.

La 15 septambrie 2007, dupa numai 5 luni de lucru intensiv, Cristina a fost declarată recuperată, copilul se poate exprima în propoziţii simple, poate executa comenzi, poate reda sunete prin repetiţie, poate construi un puzzle, poate colora un contur (celebra capşună) şi cel mai important fapt este acela că a devenit un copil sociabil, vesel şi care a îndrăgit–o foarte mult pe d-na Anghel, dar şi timpul petrecut cu dânsa.

În prezent, Cristina este integrată în colectivitate, se exprimă coerent şi îşi dezvoltă zilnic memoria cu diverse mici poezioare şi cântecele învăţate în grădiniţă.

Având în vedere cele arătate mai sus şi care constituie o realitate indubitabilă o recomandăm pe D-na Anghel ca fiind un bun logoped şi psiho-pedagog, cu o bună metodă de terapie, cu drag de copii şi cu multă răbdare. Toate acestea, dar şi împreună cu dragostea şi înţelegerea părinţilor contribuie la obţinerea scopului terapiei.

Camelia Ciaky
28 februarie 2008

Evaluarea activităţii
Anghel Elisabeta

Copilul David Ghimboase a început programul de corectare generala in martie 2007 si l-a terminat in octombrie 2007.
Programul a constat:
- in recepţia alfabetului;
- imitaţie verbala;
- colorare,
- alcătuire puzzle;
- linie imitation.
La sfârşitul terapiei, David:
- a devenit capabil sa pronunţe cuvintele, sa formuleze propoziţii, sa folosească grade de comparaţie;
- cunoaşte toate literele alfabetului, le poate scrie cu majuscule,
- stie sa numere pana la 40 fara greşeala sau sa numere din 10 in 10 pana la 100;
- face puzzle-uri din peste 20 de piese
- si-a dezvoltat motricitatea fina a mâinii: prin colorarea unor perimetre destul de mici;
- a devenit mai ordonat, mai sociabil, mai comunicativ cu cei din jur
- a căpătat Încredere in el
Consider ca programul a fost un real succes si au fost indeplinite toate sarcinile.
Anca Ghimboase